"O, perversitate a acestui secol de decadenţă!", mugi rotofeiul şi veselul preşedinte, întinzându-şi braţele scurte cu toată elasticitatea de care erau capabile până aproape de îmbinarea orizontală dintre toca sa judiciară şi partea capului care ar fi putut să-i conţină creierul şi pe care o depăşeau mult de ambele părţi pavilioanele împurpurate ale urechilor sale clăpăuge. "Am ajuns, aşadar, la vremurile de calamitate prevestite de profeţi! Nu s-a pomenit pe vremea tinereţii noastre ca cineva să fi abuzat, prin înfăţişări false şi halucinatorii, de credulitatea acestui sex debil şi capricios, înainte de împlinirea majoratului! Şi încă, aceasta nu se tolera decât celor cu obârşie aleasă! – Rapt! furt! omicid înfăptuit cu scopul de a vătăma! Dezolaţiune a dezolaţiunilor! – Totuşi, cum ar fi insolit, ilicit, şi de altfel fizic imposibil să spânzuri de trei ori individul aci de faţă, nu-mi amintesc numele lui – opinez ca el să fie spânzurat sus şi bine, cât mai curând posibil, rămânând ca acuzaţiile dubioase să se lămurească la viitoarea şedinţă plenară a Curţii. Dar grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, fir-ar al dracului: non festina lente pentru a însăila discursuri filantropice şi sentimentale, domnule din barou, căci, dacă n-am greşit la numărătoare, am lichidat azi douăzeci de ticăloşi ca ăsta; şi mi se pare că ne îndeplinim funcţiile blândului nostru minister de părintească propiaţiune, a diluculo primo, cum zice Cicero, adică, domnilor, de când aurora a deschis porţile răsăritului cu degetele ei trandafirii. Căci, oricâtă plăcere s-ar afla în îndeplinirea datoriei, e anost să tot spânzuri."
duminică, 12 decembrie 2010
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Thornton Wilder - "Idele lui Martie"
XXXI. Cicero, din Roma, către Atticus, în Grecia
[Această scrisoare a stârnit multă veselie şi bătaie de joc în Antichitate şi în Evurile mijlocii. Este, poate, apocrifă. Ştim că Cicero i-a scris lui Atticus o scrisoare despre căsătorie şi, în cele două scrisori următoare, l-a implorat pe prietenul său să o distrugă – ceea ce Atticus ar fi făcut neîndoielnic. Pe de altă parte, au ajuns la noi mai bine de o duzină de versiuni din ceea ce prea bine putea să fie scrisoarea împricinată. Versiunile se deosebesc mult între ele şi toate sunt împănate cu evidente interpolări burleşti. Alegem aici pasajele pe care majoritatea versiunilor le au în comun, teoria noastră fiind că unul din secretarii lui Atticus a făcut, probabil, o copie a scrisorii originale, înainte de distrugerea ei, şi că această copie a început să circule pe sub mână în toată lumea romană.
Trebuie reamintit că Cicero nu numai că a divorţat de soţia sa Terentia, universal respectată, după o căsătorie de mulţi ani, din ce în ce mai plină de certuri, dar apoi s-a căsătorit neîntârziat şi a divorţat de tânăra şi bogata Publilia, al cărei tutore fusese; că fratele lui Cicero, Quintus, a fost multă vreme legat printr-o căsătorie furtunoasă de sora lui Atticus, Pomponia, de care a divorţat recent; şi că fiica iubită a lui Cicero, Tullia, a fost nu prea fericit căsătorită cu Dollabella, un prieten ambiţios şi desfrânat al lui Caesar, pe care mama ei l-a ales pentru dânsa.]
Din o sută de căsătorii, una singură e fericită, dragul meu prieten. Acesta este unul din lucrurile pe care le ştie toată lumea, dar pe care nu le spune nimeni. Nu-i de mirare că o căsătorie excepţională este glorificată de-a lungul şi de-a latul lumii, căci excepţionalul este cel ce devine informaţie demnă de luat în seamă, noutate. Dar este caracteristic pentru nebunia seminţiei noastre, că suntem veşnic ispitiţi să ridicăm excepţionalul la rangul de normă. Suntem atraşi de ceea ce este excepţional, pentru că fiecare om se crede excepţional şi destinat excepţionalului, iar bărbaţii noştri tineri şi femeile noastre tinere se aventurează în căsătorie presupunând că nouăzeci şi nouă la sută din căsătorii sunt fericite şi unu la sută nefericite, sau că sunt însemnaţi pentru fericirea excepţională.
Dată fiind natura femeilor şi natura pasiunii care adună la un loc bărbaţii şi femeile, ce şanse mai mari are căsătoria de a fi fericită decât chinurile combinate ale lui Sisif şi Tantal?
Prin căsătorie, dăm pe mâna femeilor cârmuirea gospodăriei noastre, ceea ce ele extind fără zăbavă, în măsura în care le este posibil, până la revendicarea unui drept asupra tuturor bunurilor noastre. Ele ne cresc copiii, şi astfel dobândesc o parte în aranjarea afacerilor copiilor, când aceştia ajung la maturitate. Ele urmăresc în toate privinţele scopuri diametral opuse celor pe care le are în vedere un bărbat. Femeile nu doresc decât căldura unei vetre şi adăpostul unui acoperiş. Trăiesc cu spaima unor catastrofe şi nicio siguranţă nu le este destul de sigură şi în ochii lor viitorul le este nu numai necunoscut, dar catastrofal. Pentru a îndepărta relele necunoscute, nu există înşelăciune la care să nu recurgă, nu există rapacitate de la care să se dea deoparte şi nu există vreo plăcere sau distracţie de altă natură, pe care ele să nu o combată. Dacă civilizaţia ar fi fost lăsată pe mâna femeilor, şi acum am mai fi adăpostiţi în peşterile munţilor şi invenţiile omului ar fi contenit odată cu îmblânzirea focului. Tot ce ele pretind unei peşteri este ca să fie cu un grad mai arătoasă decât cea a nevestei vecinului; şi tot ce pretind pentru a asigura fericirea copiilor este ca ei să se afle în siguranţă, într-o peşteră asemănătoare cu a lor.
Căsătoria ne obligă, inevitabil, de a avea parte de ample mostre ale conversaţiei soţiilor noastre. Ei bine, conversaţia femeilor în perimetrul raporturilor conjugale – nu vorbesc de cealaltă crucificare, conversaţia lor la întruniri sociale – dincolo de toată deghizarea prin şiretlic şi incoerenţă, se învărte numai în jurul acestor două subiecte: conservarea şi parada.
Are caracteristici comune cu conversaţia sclavilor şi asta ca o consecinţă logică, deoarece situaţia femeilor în lumea noastră are multe puncte în comun cu cea a sclavilor. Poate fi, într-adevăr, o stare regretabilă, dar nu aş vrea să mă aflu printre cei care-şi dau silinţa să schimbe această stare de fapt. Conversaţia sclavilor şi femeilor e diriguită de viclenie. Dar cât mai diverse sunt scopurile femeilor, cât mai ample mijloacele de atac şi cât mai adânc înrădăcinate pasiunile pentru atingerea scopurilor.
De cele mai multe ori, un sclav năzuieşte să obţină numai nişte avantaje; dar în dosul dorinţelor unei femei zac forţe care constituie însăşi natura vieţii; conservarea proprietăţii; stima de care se bucură printre acele matroane, cunoştinţe ale ei, pe care le dispreţuieşte şi de care îi este frică; clautrarea unei fiice pe care ar vrea să o vadă neştiutoare, lipsită de veselie şi abrutizată. Atât de adânc înrădăcinate sunt scopurile unei femei, încât ele dobândesc pentru dânsa caracterul unor adevăruri evidente de la sine şi al unei înţelepciuni imuabile. De aici decurge că nu poate simţi decât sfidare pentru orice părere opusă părerii ei. Raţiunea nu este necesară, este un fleac pentru cineva astfel plămădit; femeia este surdă cu anticipaţie. Un bărbat poate să fi salvat Statul, poate să fi condus afacerile lumii întregi şi să-şi fi câştigat un renume nemuritor pentru înţelepciunea sa, dar pentru soţia lui tot un nătărău lipsit de duh rămâne.
[Aici urmează un aliniat despre raporturile sexuale. A fost însă atât de alterat de glumele şi invenţiile copiştilor şi transmiţătorilor, încât este cu neputinţă a stabili textul original.]
Lucrurile acestea nu sunt prea adeseori spuse, deşi ocazional poeţii le dezvăluie – aceiaşi poeţi care sunt în primul rând răspunzători pentru amăgirea că în căsătorie afli însuşi cerul şi care ne induc în eroare, punându-ne să căutăm Primejdioasa Excepţie. Euripide nu a lăsat în Medeea nicio vorbă nerostită în această privinţă. Şi nu este de mirare că atenienii l-au izgonit cu înjurături din cetate, pentru a fi spus asemenea adevăruri. Gloata era condusă de Aristofan, care a dovedit – deşi cu mai puţină candoare – că şi el cunoştea lucrurile acestea; şi-a tăinuit cunoştinţele cu scopul de a izgoni din oraş un poet mai mare ca dânsul. Şi Sofocle! Care soţ nu şi-a zâmbit sardonic în faţa scenei în care Iocasta îngrămădeşte minciună peste minciună, pentru a da un aer de corectitudine unei situaţii dezastruoase. Un exemplu demn de luat aminte pentru aşa numita dragoste conjugală, care-i va ascunde soţului orice adevăr, în scopul de a menţine o aparenţă de mulţumire; o temerară ilustrare că, în privinţa mentalităţii, o femeie abia izbuteşte să deosebească între un soţ şi un fiu.
Oh, dragă prietene, noi să ne mângâiem cu filosofia. E un tărâm pe care ele nu au pătruns niciodată; în fapt, pentru care nu au vădit nici cel mai palid interes. Să ne fie binevenită această vârstă a bătrâneţii, care ne descătuşează de dorinţa de a le îmbrăţişa – îmbrăţişări care trebuie plătite cu preţul întregii ordini a vieţii noastre şi al liniştii spiritelor noastre.
[Această scrisoare a stârnit multă veselie şi bătaie de joc în Antichitate şi în Evurile mijlocii. Este, poate, apocrifă. Ştim că Cicero i-a scris lui Atticus o scrisoare despre căsătorie şi, în cele două scrisori următoare, l-a implorat pe prietenul său să o distrugă – ceea ce Atticus ar fi făcut neîndoielnic. Pe de altă parte, au ajuns la noi mai bine de o duzină de versiuni din ceea ce prea bine putea să fie scrisoarea împricinată. Versiunile se deosebesc mult între ele şi toate sunt împănate cu evidente interpolări burleşti. Alegem aici pasajele pe care majoritatea versiunilor le au în comun, teoria noastră fiind că unul din secretarii lui Atticus a făcut, probabil, o copie a scrisorii originale, înainte de distrugerea ei, şi că această copie a început să circule pe sub mână în toată lumea romană.
Trebuie reamintit că Cicero nu numai că a divorţat de soţia sa Terentia, universal respectată, după o căsătorie de mulţi ani, din ce în ce mai plină de certuri, dar apoi s-a căsătorit neîntârziat şi a divorţat de tânăra şi bogata Publilia, al cărei tutore fusese; că fratele lui Cicero, Quintus, a fost multă vreme legat printr-o căsătorie furtunoasă de sora lui Atticus, Pomponia, de care a divorţat recent; şi că fiica iubită a lui Cicero, Tullia, a fost nu prea fericit căsătorită cu Dollabella, un prieten ambiţios şi desfrânat al lui Caesar, pe care mama ei l-a ales pentru dânsa.]
Din o sută de căsătorii, una singură e fericită, dragul meu prieten. Acesta este unul din lucrurile pe care le ştie toată lumea, dar pe care nu le spune nimeni. Nu-i de mirare că o căsătorie excepţională este glorificată de-a lungul şi de-a latul lumii, căci excepţionalul este cel ce devine informaţie demnă de luat în seamă, noutate. Dar este caracteristic pentru nebunia seminţiei noastre, că suntem veşnic ispitiţi să ridicăm excepţionalul la rangul de normă. Suntem atraşi de ceea ce este excepţional, pentru că fiecare om se crede excepţional şi destinat excepţionalului, iar bărbaţii noştri tineri şi femeile noastre tinere se aventurează în căsătorie presupunând că nouăzeci şi nouă la sută din căsătorii sunt fericite şi unu la sută nefericite, sau că sunt însemnaţi pentru fericirea excepţională.
Dată fiind natura femeilor şi natura pasiunii care adună la un loc bărbaţii şi femeile, ce şanse mai mari are căsătoria de a fi fericită decât chinurile combinate ale lui Sisif şi Tantal?
Prin căsătorie, dăm pe mâna femeilor cârmuirea gospodăriei noastre, ceea ce ele extind fără zăbavă, în măsura în care le este posibil, până la revendicarea unui drept asupra tuturor bunurilor noastre. Ele ne cresc copiii, şi astfel dobândesc o parte în aranjarea afacerilor copiilor, când aceştia ajung la maturitate. Ele urmăresc în toate privinţele scopuri diametral opuse celor pe care le are în vedere un bărbat. Femeile nu doresc decât căldura unei vetre şi adăpostul unui acoperiş. Trăiesc cu spaima unor catastrofe şi nicio siguranţă nu le este destul de sigură şi în ochii lor viitorul le este nu numai necunoscut, dar catastrofal. Pentru a îndepărta relele necunoscute, nu există înşelăciune la care să nu recurgă, nu există rapacitate de la care să se dea deoparte şi nu există vreo plăcere sau distracţie de altă natură, pe care ele să nu o combată. Dacă civilizaţia ar fi fost lăsată pe mâna femeilor, şi acum am mai fi adăpostiţi în peşterile munţilor şi invenţiile omului ar fi contenit odată cu îmblânzirea focului. Tot ce ele pretind unei peşteri este ca să fie cu un grad mai arătoasă decât cea a nevestei vecinului; şi tot ce pretind pentru a asigura fericirea copiilor este ca ei să se afle în siguranţă, într-o peşteră asemănătoare cu a lor.
Căsătoria ne obligă, inevitabil, de a avea parte de ample mostre ale conversaţiei soţiilor noastre. Ei bine, conversaţia femeilor în perimetrul raporturilor conjugale – nu vorbesc de cealaltă crucificare, conversaţia lor la întruniri sociale – dincolo de toată deghizarea prin şiretlic şi incoerenţă, se învărte numai în jurul acestor două subiecte: conservarea şi parada.
Are caracteristici comune cu conversaţia sclavilor şi asta ca o consecinţă logică, deoarece situaţia femeilor în lumea noastră are multe puncte în comun cu cea a sclavilor. Poate fi, într-adevăr, o stare regretabilă, dar nu aş vrea să mă aflu printre cei care-şi dau silinţa să schimbe această stare de fapt. Conversaţia sclavilor şi femeilor e diriguită de viclenie. Dar cât mai diverse sunt scopurile femeilor, cât mai ample mijloacele de atac şi cât mai adânc înrădăcinate pasiunile pentru atingerea scopurilor.
De cele mai multe ori, un sclav năzuieşte să obţină numai nişte avantaje; dar în dosul dorinţelor unei femei zac forţe care constituie însăşi natura vieţii; conservarea proprietăţii; stima de care se bucură printre acele matroane, cunoştinţe ale ei, pe care le dispreţuieşte şi de care îi este frică; clautrarea unei fiice pe care ar vrea să o vadă neştiutoare, lipsită de veselie şi abrutizată. Atât de adânc înrădăcinate sunt scopurile unei femei, încât ele dobândesc pentru dânsa caracterul unor adevăruri evidente de la sine şi al unei înţelepciuni imuabile. De aici decurge că nu poate simţi decât sfidare pentru orice părere opusă părerii ei. Raţiunea nu este necesară, este un fleac pentru cineva astfel plămădit; femeia este surdă cu anticipaţie. Un bărbat poate să fi salvat Statul, poate să fi condus afacerile lumii întregi şi să-şi fi câştigat un renume nemuritor pentru înţelepciunea sa, dar pentru soţia lui tot un nătărău lipsit de duh rămâne.
[Aici urmează un aliniat despre raporturile sexuale. A fost însă atât de alterat de glumele şi invenţiile copiştilor şi transmiţătorilor, încât este cu neputinţă a stabili textul original.]
Lucrurile acestea nu sunt prea adeseori spuse, deşi ocazional poeţii le dezvăluie – aceiaşi poeţi care sunt în primul rând răspunzători pentru amăgirea că în căsătorie afli însuşi cerul şi care ne induc în eroare, punându-ne să căutăm Primejdioasa Excepţie. Euripide nu a lăsat în Medeea nicio vorbă nerostită în această privinţă. Şi nu este de mirare că atenienii l-au izgonit cu înjurături din cetate, pentru a fi spus asemenea adevăruri. Gloata era condusă de Aristofan, care a dovedit – deşi cu mai puţină candoare – că şi el cunoştea lucrurile acestea; şi-a tăinuit cunoştinţele cu scopul de a izgoni din oraş un poet mai mare ca dânsul. Şi Sofocle! Care soţ nu şi-a zâmbit sardonic în faţa scenei în care Iocasta îngrămădeşte minciună peste minciună, pentru a da un aer de corectitudine unei situaţii dezastruoase. Un exemplu demn de luat aminte pentru aşa numita dragoste conjugală, care-i va ascunde soţului orice adevăr, în scopul de a menţine o aparenţă de mulţumire; o temerară ilustrare că, în privinţa mentalităţii, o femeie abia izbuteşte să deosebească între un soţ şi un fiu.
Oh, dragă prietene, noi să ne mângâiem cu filosofia. E un tărâm pe care ele nu au pătruns niciodată; în fapt, pentru care nu au vădit nici cel mai palid interes. Să ne fie binevenită această vârstă a bătrâneţii, care ne descătuşează de dorinţa de a le îmbrăţişa – îmbrăţişări care trebuie plătite cu preţul întregii ordini a vieţii noastre şi al liniştii spiritelor noastre.
marți, 27 iulie 2010
Mmm, mmm...
Gibson SG
Gibson Flying V
Jackson Randy Rhoads
Jackson King V
BC Rich JR V
ESP Alexi Laiho
ESP Flying V
ESP DV8
Dean VMNT
BC Rich Black Neck
BC Rich Warlock
ESP Axxion
Gibson Explorer
BC Rich Assassin
BC Rich Mockingbird
Gibson Les Paul
ESP KH-20
marți, 2 februarie 2010
Karinthy Frigyes - "Impresionism"
Într-o după-amiază, pe la ora patru, şedeam de vorbă cu un prieten şi priveam bulevardul.
Prietenul meu, colaborator la mai multe reviste moderniste, îmi demonstra multiplele binecuvântări ale neoimpresionismului. Spre a mă convinge că impresionismul este cel mai apreciabil curent artistic, mi-a înşiruit fel de fel de argumente. Până la urmă, am rămas cu impresia unui om care, citind o reclamă la apă minerală, rămâne uluit de numărul beteşugurilor pe care le vindecă acea apă.
- Impresionismul, îmi spunea amicul meu, este arta în care omul vede, dar nu însoţeşte imaginile percepute de reflecţii fără valoare. Vezi şi descrii totul, aşa cum vezi.
Şi, pe loc, am născocit următorul concurs:
Ne aşezăm amândoi lângă geam şi începem să descriem fiecare ce vedem pe stradă. Cel care, în cinci minute, va vedea şi va descrie, în mod inteligibil, cele mai numeroase lucruri, va fi câştigătorul întrecerii.
Ne-am apucat de treabă şi peste cinci minute ne-am arătat unul altuia lucrarea pe care am întocmit-o.
Las iubitului cititor sarcina de a decide care din aceste lucrări este cea mai bună.
Lucrarea mea
Stradă: pe cele două laturi, case. Deasupra caselor cer, pe cer trec doi nori: unul are forma unei linguri pe jumătate ruptă, pe jumătate strâmbă, de marginile căreia par să atârne nişte ciucuri. Casele au uşi. Au şi ferestre. În faţă, este o casă galbenă. Pe acoperiş, coşul. O femeie în negru, cu faţa albă, gura normală, priveşte pe fereastră. Stă sprijinită în coate. Pe unul din braţe, mâneca bluzei i-a alunecat în sus. Pe jos, trece un tramvai, cel cu numărul 622. Doi soldaţi traversează şinele. Unul are nasul roşu. Celălalt pare dus pe gânduri. Dar numai pare. Se uită înapoi. Un domn cu joben dă din cap. Un căţel trece în fuga mare peste el. De pe casa în construcţie cade o cărămidă. Pocneşte teribil. Un domn se prăbuşeşte, un poliţist se duce la el, îl toacă în cap şi ţipă să nu facă panică. Vocea poliţistului e de tenor secund. Femeia din faţă se uită chiar acum încoace. Se uită la mine. Îmi face cu ochiul şi-mi împărtăşeşte ceva printr-un gest al mâinii. Jos, sub poartă, se află un muncitor. Înjură. Îşi şterge hainele. Vrea să ridice un sac. Sacul e alb. Pe o parte e boţit. Muncitorul priveşte acum în sus. Se uită la prietenul meu care scrie lângă mine şi îi strigă: "Dumnezeii lor de domni! Mai au obrazul să caşte gura la mine, în timp ce eu mă chinui aici... Paştele lor de..."
Cinci minute.
Lucrarea lui
Case, una lângă alta. Norii sunt ca o pilotă. Vizavi, casă galben-brună, cu geamuri murdare. Într-una din ferestre, o femeie creolă, într-o bluză cu mâneci. Gâtul îi este acoperit de ambele părţi. Pe unul din nasturii bluzei, două păsări mici. Dintr-o prăvălie, se uită afară un negustor gras. Chiar în clipa aceasta dă faliment. Jos se închide o bancă. Omul cu reclame poartă joben iluminat. Femeia de vizavi în această clipă s-a uitat la mine şi mi-a făcut cu ochiul. Parcă ar spune ceva, cred că-mi rosteşte numele. Sau cel puţin iniţialele. Tramvaiul trece peste un copil. O bucată din el este galbenă-cenuşie. Copilul pare a fi elev bun. Un om umblă adus de spate. Din casă cineva aruncă peste el o sobă. Jos, în poartă, un muncitor ridică un sac. Acum se uită în sus şi prietenului meu, scriitorul care stă lângă mine, îi spune următoarele: "Dumnezeii lor de domni! De ce se zgâieşte la mine cu faţa lui pocită, în loc să facă şi el ceva, ca orice om cinstit."
Cinci minute.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
