Într-o după-amiază, pe la ora patru, şedeam de vorbă cu un prieten şi priveam bulevardul.
Prietenul meu, colaborator la mai multe reviste moderniste, îmi demonstra multiplele binecuvântări ale neoimpresionismului. Spre a mă convinge că impresionismul este cel mai apreciabil curent artistic, mi-a înşiruit fel de fel de argumente. Până la urmă, am rămas cu impresia unui om care, citind o reclamă la apă minerală, rămâne uluit de numărul beteşugurilor pe care le vindecă acea apă.
- Impresionismul, îmi spunea amicul meu, este arta în care omul vede, dar nu însoţeşte imaginile percepute de reflecţii fără valoare. Vezi şi descrii totul, aşa cum vezi.
Şi, pe loc, am născocit următorul concurs:
Ne aşezăm amândoi lângă geam şi începem să descriem fiecare ce vedem pe stradă. Cel care, în cinci minute, va vedea şi va descrie, în mod inteligibil, cele mai numeroase lucruri, va fi câştigătorul întrecerii.
Ne-am apucat de treabă şi peste cinci minute ne-am arătat unul altuia lucrarea pe care am întocmit-o.
Las iubitului cititor sarcina de a decide care din aceste lucrări este cea mai bună.
Lucrarea mea
Stradă: pe cele două laturi, case. Deasupra caselor cer, pe cer trec doi nori: unul are forma unei linguri pe jumătate ruptă, pe jumătate strâmbă, de marginile căreia par să atârne nişte ciucuri. Casele au uşi. Au şi ferestre. În faţă, este o casă galbenă. Pe acoperiş, coşul. O femeie în negru, cu faţa albă, gura normală, priveşte pe fereastră. Stă sprijinită în coate. Pe unul din braţe, mâneca bluzei i-a alunecat în sus. Pe jos, trece un tramvai, cel cu numărul 622. Doi soldaţi traversează şinele. Unul are nasul roşu. Celălalt pare dus pe gânduri. Dar numai pare. Se uită înapoi. Un domn cu joben dă din cap. Un căţel trece în fuga mare peste el. De pe casa în construcţie cade o cărămidă. Pocneşte teribil. Un domn se prăbuşeşte, un poliţist se duce la el, îl toacă în cap şi ţipă să nu facă panică. Vocea poliţistului e de tenor secund. Femeia din faţă se uită chiar acum încoace. Se uită la mine. Îmi face cu ochiul şi-mi împărtăşeşte ceva printr-un gest al mâinii. Jos, sub poartă, se află un muncitor. Înjură. Îşi şterge hainele. Vrea să ridice un sac. Sacul e alb. Pe o parte e boţit. Muncitorul priveşte acum în sus. Se uită la prietenul meu care scrie lângă mine şi îi strigă: "Dumnezeii lor de domni! Mai au obrazul să caşte gura la mine, în timp ce eu mă chinui aici... Paştele lor de..."
Cinci minute.
Lucrarea lui
Case, una lângă alta. Norii sunt ca o pilotă. Vizavi, casă galben-brună, cu geamuri murdare. Într-una din ferestre, o femeie creolă, într-o bluză cu mâneci. Gâtul îi este acoperit de ambele părţi. Pe unul din nasturii bluzei, două păsări mici. Dintr-o prăvălie, se uită afară un negustor gras. Chiar în clipa aceasta dă faliment. Jos se închide o bancă. Omul cu reclame poartă joben iluminat. Femeia de vizavi în această clipă s-a uitat la mine şi mi-a făcut cu ochiul. Parcă ar spune ceva, cred că-mi rosteşte numele. Sau cel puţin iniţialele. Tramvaiul trece peste un copil. O bucată din el este galbenă-cenuşie. Copilul pare a fi elev bun. Un om umblă adus de spate. Din casă cineva aruncă peste el o sobă. Jos, în poartă, un muncitor ridică un sac. Acum se uită în sus şi prietenului meu, scriitorul care stă lângă mine, îi spune următoarele: "Dumnezeii lor de domni! De ce se zgâieşte la mine cu faţa lui pocită, în loc să facă şi el ceva, ca orice om cinstit."
Cinci minute.
