Curzio Malaparte - Pielea

Ne-au făcut-o, morţii ăştia. Mereu morţi şi iarăşi morţi. Peste tot numai morţi. De trei ani de zile văd numai morţi pe străzile din Napoli. Şi cum fac pe nebunii! De parcă nu ar fi decât ei pe lume. Ar trebui să-şi bage minţile în cap, până la urmă! Dacă nu, la cimitir cu ei în şuturi, şi să tacă dracului! [...]
Toată lumea ştie ce neam de egoişti sunt morţii. Numai ei există pe lume, nimeni nu mai contează decât ei. Sunt geloşi, plini de invidie şi pot să le ierte orice celor vii în afară de faptul că sunt vii. Ar vrea ca toţi să fie ca ei, plini de viermi şi cu ochii goi. Sunt orbi şi nu ne văd; dacă n-ar fi orbi, ar fi văzut că şi noi suntem plini de viermi. Ah, blestemaţii! Ne tratează ca pe nişte servitori, ar vrea să fim acolo, la dispoziţia lor. Întotdeauna gata să le satisfacem capriciile, să ne înclinăm, să ne scoatem pălăria şi să le spunem "sluga dumneavoastră preaplecată". Încercaţi să-i spuneţi un "nu" mortului, să-i spuneţi că în fond, cine e mort zace, şi cine trăieşte nu are timp de pierdut cu un mort, că aveţi altceva de făcut, că cei vii au treburile lor de îndeplinit, chiar faţă de cei vii şi nu faţă de cei morţi, încercaţi să-i spuneţi că, în fond, cine e mort zace şi cine trăieşte îi dă pace. Încercaţi să-i spuneţi chestia asta unui mort şi o să vedeţi ce vi se va întâmpla. O să se înfurie ca un câine turbat şi va încerca să vă muşte, să vă zgârie faţa cu unghiile. Ar trebui ca poliţia să le pună cătuşe morţilor în loc să se încăpăţâneze şi să-i încătuşeze pe cei vii. Ar trebui închişi în case cu lanţuri la mâini şi să se prevadă ca funeraliile să fie însoţite de oameni de pază care să-i protejeze pe oamenii cumsecade de furia acestor blestemaţi care au o forţă îngrozitoare, pot să rupă gratiile, să dărâme o casă, să sară afară şi să muşte şi să zgârie obrazul tuturor, rude sau prieteni. Ar trebui îngropaţi cu cătuşe la mâini, gropile să fie adânci, sicriele bătute în piroane, iar pământul de pe mormânt bătucit bine pentru ca blestemaţii să nu mai poată ieşi afară şi să muşte lumea. Ah, dormiţi în pace, dacă puteţi, morţilor! Dormiţi în pace şi lăsaţi-i, dacă puteţi, în linişte pe cei vii!

Andrei Platonov - "Cevengur" (2)

Prokofie născoci o deviere formală a problemei lui Luy: "Având în vedere apropiata epocă de războaie şi revoluţii, să se considere mişcarea oamenilor ca un simptom inalienabil al comunismului, şi anume: toată populaţia judeţului să se năpustească asupra capitalismului, atunci când criza acestuia se va maturiza în întregime, şi mai departe să nu se stopeze marşul victorios, călind oamenii în sentimentul tovărăşiei pe drumurile întregului glob pământesc; deocamdată, însă, comunismul trebuie să se limiteze la teritoriul cucerit de la burghezie, pentru ca noi să avem ce conduce."

Andrei Platonov - "Cevengur" (1)

"Pe străzile Cevengurului treceau oameni. Astăzi, unii dintre ei mutaseră case, iar alţii căraseră în braţe grădini. Şi iată, acum se duceau să se odihnească, să discute, să-şi încheie ziua în cercul tovarăşilor. Mâine ei nu vor trebui să muncească, fiindcă la Cevengur pentru toţi şi fiecare trudea numai soarele, declarat la Cevengur proletar universal. Ocupaţiile oamenilor, în schimb, nu erau obligatorii, din îndemnul lui Cepurnîi, Prokofie dăduse muncii o interpretare specială, potrivit căreia, odată pentru totdeauna, munca era declarată o rămăşiţă a lăcomiei şi desfătării exploatator-animalice, întrucât înlesneşte apariţia proprietăţii, iar proprietatea - asuprirea; numai soarele alocă oamenilor raţii pe deplin satisfăcătoare pentru a trăi, şi orice lăcomie provocată de munca omenească te duce pe rugul războiului de clasă, întrucât se creează obiecte dăunătoare, de prisos."

Jean Carriere - Peştera ciumaţilor (2)

"După părerea lui, făgăduiala lui Christos că "nu va trece neamul acesta până nu se vor împlini toate aceste lucruri" - adică sfârşitul lumii şi reîntoarcerea Fiului Omului pe pământ - această făgăduială eşuase în mod dezolant: de când soldaţii lui Titus prădaseră Ierusalimul (pentru un Apocalips era un eveniment lipsit totuşi de amploare şi reducea făgăduiala fantastică a lui Christos la un fapt divers de politică externă romană), totul se petrecuse de parcă oamenii ar fi rămas cu o labă în aer, aşteptând împlinirea Semnelor, dar cum nu se petrecuse absolut nimic, în afară de nişte grozăvii foarte omeneşti, trebuiseră totuşi să se amuze puţin şi, dat fiind că Dumnezeu îi lăsase naibii pe oameni, ceea ce părea a fi specialitatea sa, atunci ei porniseră să-şi suflece mânecile şi să găsească de bine de rău vreo treabă de făcut, încercând să realizeze pe pământ o împărăţie ceva mai puţin ipotetică decât cea din Ceruri. Civilizaţie, progres, umanism, arte, cuceriri de pământuri necunoscute, Lumini, bătrânul sceptic vedea în toate aceste vorbe mari nu desăvârşirea inevitabilă a omului în univers, ci simple ocupaţii menite să-l facă să-şi uite neliniştea şi singurătatea. Dar dacă aceşti înlocuitori, un fel de excrescenţe apărute şi crescute în tăcerea Domnului şi în absenţa lui Iisus, puteau înşela atâta timp cât omul mai avea destui ani înainte, adică o oarecare doză de credulitate şi de beţie mintală, pentru a se distra pe seama lor, pentru a-i lua în serios, sau chiar pentru a le atribui un sens superior, ei îşi dovedeau deşertăciunea în faţa morţii. Aceste jocuri pe care condamnaţii le-au inventat pentru a-şi amăgi frica şi plictiseala, aceste jocuri în care au început să creadă, ei bine, aceste jocuri nu mai valorează nimic. În ziua execuţiei sale, victima, aruncându-şi cărţile, fuge de la masa unde toată lumea trişează. În fundul patului, imobilizată între medic şi preot, unul neputând să vindece un lucru care există şi lăsându-i loc celuilalt, priceput în a salva un lucru care nu există, victima este singură şi fără nicio armă pentru a înfrunta căderea în neant. Există acea figură imprecisă a răstignitului, acolo, la celălalt capăt al istoriei Occidentului, un om pe jumătate nebun ce-şi înalţă strigătul: "Eli, Eli, Lama Sabactani" spre un cer frământat şi întunecat, de unde nu vine în chip de răspuns decât un bubuit prelung de furtună. Tot ce s-a făcut între această clipă şi cea în care omul va muri n-a însemnat nimic, n-a fost decât înşelăciune, decât praf aruncat în ochii lumii."

Jean Carriere - Peştera ciumaţilor (1)

"Faci trei paşi şi ieşi din copilărie, deschizi o uşă, o închizi la loc şi poc! un sfert de secol ţi-a trecut pe sub nas."

Kobo Abe - Femeia nisipurilor

"[...] de ce să consideri că scriitorul e mai cu moţ? Cine scrie e scriitor... [...] E vorba de scriitor. Pe scurt, a dori să devii scriitor nu-i decât pornirea egoistă a celui care, ajungând păpuşar, vrea să se desoebească de păpuşi. În esenţă, nu-i nicio deosebire faţă de fardul unei femei..."

Pink Floyd - "The Wall" (1979)

Cel mai tare film. Văzut aseară, 4 iulie, pe TCM.
Classic Movie.

"Happiest days of our lives"

But in the town it was well known,
When they got home at night,
Their fat and psychopathic wives would thrash them,
Within inches of their lives...

Pearl Jam - "Black" (1992)

I know someday you'll have a beautiful life,
I know you'll be a sun in somebody else's sky, but why
Why, why can't it be, why can't it be mine...