Erich Kästner - Ultimul capitol

La 12 iulie 2003,
s-a dat prin radio următoarea ştire:
bombardiere ale poliţiei
vor stârpi întreaga omenire.

Guvernul mondial, se zice, a stabilit
că planul păcii trainice între imperii
nu poate fi altfel înfăptuit
decât de-s otrăviţi toţi partenerii.

Să fugi, spunea el, n-avea niciun rost.
Orice urmă de suflet trebuie să piară.
Noul gaz toxic pătrunde în orice adăpost;
deci, nici sinuciderea nu mai e necesară.

La 13 iulie decolară-n pripă
o mie de avioane cu bacili şi gaz mortal,
să desăvârşească pe glob într-o clipă,
masacrul ordonat de guvernul mondial.

Se târâră oamenii, scâncind, pe sub paturi,
prin păduri şi pivniţi, căutând alt tărâm.
Atârna otrava ca nori galbeni pe caturi,
cadavre - milioane - zăceau pe caldarâm.

Credea că scapă ceata muritoarelor.
Dar n-a scăpat niciuna. Lumea s-a deşertat.
Se furişa otrava ca-n vârful picioarelor,
în pustiu şi pe mare, în lung şi în lat.

Ca putrezii snopi zăceau oamenii-n stradă,
iar alţii - păpuşi - la ferestre-atârnând.
Răgeau fiarele-n cuşcă, şi ele morţii pradă.
Furnalele toate se stingeau rînd pe rând.

Vapoare cu morţi pluteau pe oceane,
şi râsul şi plânsu-ncetară-a mai fi.
Zburau, cu piloţii morţi, avioane
şi se prăbuşeau în văpăi pe câmpii.

În sfârşit, omenirea avea ce şi-a dorit.
Procedeul n-o fi fost prea uman. Dar acum,
globu-şi urma liniştit, liniştit,
binecunoscutul, elipticul drum.

(Traducere de I. Cassian-Mătăsaru)