Aş da mult să ştiu, cititorule, cât timp pot lăsa o eroină să plutească în aer, până să-mi laşi dumneata cartea din mână, obosit de descrierea unui castel şi să nu mai aştepţi ca persoana să ajungă la sol. Dacă, în povestirea mea, aş avea nevoie de o asemenea săritură în aer, din precauţie aş alege cel puţin etajul întâi ca punct de pornire al săriturii şi un castel despre care să nu fie prea multe de spus. Deocamdată fii însă liniştit: casa lui Havelaar nu are etaje, iar eroina cărţii mele, Doamne sfinte, această bună, credincioasă, modestă Tine, o eroină! n-a sărit în viaţa ei pe fereastră.
Când am încheiat capitolul precedent cu precizarea referitoare la variaţia din cel următor, am folosit de fapt un artificiu oratoric şi l-am folosit nu numai ca să obţin o încheiere care "să meargă" bine, ci şi mai cu seamă, fiindcă am socotit că într-adevăr capitolul următor are să aibă valoare numai ca variaţie. Un scriitor e orgolios "ca un bărbat". Vorbeşte-i de rău despre mama lui sau despre culoarea părului lui, spune-i că are accent amsterdamez (ceea ce un amsterdamez nu admite niciodată) şi se prea poate să te ierte. Dar... nu te lega niciodată de latura exterioară a celei mai mici subdiviziuni a unei părţi secundare din ceva ce se află pe lângă scrierea lui, căci asta nu ţi-o iartă! Prin urmare, dacă găseşti că romanul nu e frumos şi se întâmplă să mă întâlneşti, fă-te că nu mă cunoşti.
Totuşi, chiar şi un astfel de capitol, pentru variaţie, privit prin lupa vanităţii mele de scriitor, mi se pare extrem de important şi chiar indispensabil; daca-l sări, şi după aceea nu eşti încântat de cartea mea aşa cum se cuvine, n-am să şovăi să-ţi reproşez că tocmai din cauza acestei sărituri n-ai putut să-mi judeci cartea, pentru că n-ai citit tocmai ceea ce a fost esenţial. Aşa încât, pentru că sunt bărbat şi scriitor, am să consider că e esenţial orice capitol pe care l-ai sărit cu o uşurinţă de neiertat.
Îmi închipui că soţia dumitale întreabă: "Cum e cartea asta? E ceva de capul ei?" Iar dumneata spui, de pildă, horribile auditu pentru mine, cu bogăţia de cuvinte proprie bărbaţilor însuraţi:
- Hm... de!... nu ştiu încă...
Păi bine, barbarule, citeşte mai departe! Partea interesantă abia bate la uşă. Şi mă uit ţintă la dumneata, şi-mi tremură buzele şi măsor grosimea pachetului de file întoarse, şi caut pe faţa dumitale efectul capitolului "care e atât de frumos..."
"Nu, îmi spun eu, n-a ajuns acolo. Acuş-acuş are să sară în sus şi, în culmea exaltării, are să sărute pe cineva, poate pe nevastă-sa..."
Dar văd că citeşti mai departe. "Capitolul cel frumos" trebuie să fi trecut, aşa cred. N-ai sărit deloc în sus, n-ai sărutat pe nimeni... Şi tot mai mult se subţiază pachetul de file de sub degetul cel gros al mâinii dumitale drepte şi tot mai mult îmi scade speranţa că ai să săruţi pe cineva... Da, zău, am contat chiar şi pe o biată lacrimă!
Şi ai terminat de citit romanul până unde eroii "se iau" şi spui - altă formă de oratorie în căsnicie - căscând:
- Aşa... aşa...! E o carte care... Hm! Vai, multe se mai scriu în ziua de azi!
Dar atunci nu ştii, monstrule, tigrule, europeanule, cititorule, atunci nu ştii că ţi-ai petrecut un ceas morfolindu-mi mie mintea, ca pe o scobitoare? Rozând şi mestecând carne şi os din specia dumitale? Antropofagule, acolo înăuntru era sufletul meu, sufletul meu, pe care l-ai rumegat ca pe o iarbă mâncată înainte! Era inima mea, pe care ai înghiţit-o ca pe o trufanda! Pentru că în cartea asta mi-am pus inima asta şi sufletul ăsta şi au curs atâtea lacrimi pe acest manuscris, scris cu sângele meu, şi ţi-am dat tot, ţi-am dat dumitale tot, iar dumneata ai cumpărat acest tot cu câţiva gologani... şi mai ai tupeul să zici: hm!
Cititorul va înţelege că aici nu vorbesc despre cartea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu